“As vrea, in acest moment al povestirii, sa lamuresc un echivoc prezicand ca sentimentul meru despre singuratate nu a cochetat niciodata cu mizerabilismul postmodern asociat deseori cu moartea. Aceasta conditie nu reprezenta, dupa parerea mea, o stare durereroasa caci ma adusese adesea in situatia de a fi mai putin distant fata de suferintele celorlalti. Puteam foarte bine sa raman in camera mea pana la moarte, dar, in masura posibilului, evitasem intotdeauna acest mod de a gandi negativ si pornit din esecuri, din zadarnicie si disperare. Uneori mi se intampla sa cedez, sa-mi imaginez o existenta solitara la varsta adulta, mese luate de pe o tava in fata televizorului intr-o sufragerie in care duhneste a sosete murdare si a carpe imbibate cu sperma si intarite. Dar inca mai voiam sa vorbesc cu oamenii” (Christophe Dufosse, 2002,  Sfarsitul orelor).

Advertisements